Prima utilizare a termenului Camorra a fost folosit în 1735, când un decret regal autoriza funcţionarea a opt case de noroc în Napoli. Termenul este, se pare, o asociaţie din termenii Capo (şefu în italiană) şi Morra. „Morra” este un joc tipic napolitan în care doi jucători principali determină, cu mâinile lor, un număr de degete pe care trebuie să le ghicească alţi jucători adunaţi în jurul lor.
Dar această activitate era prohibită pentru puterea locală şi persoanele îi plăteau pe jucători pentru a-i proteja de trecerea poliţiei. Acestă etimologie pare să reprezinte cel mai bine originile adevăratei naturi a Camorrei. Numele său ar putea de asemenea proveni fie de la chamarra care înseamnă vesta unui bandit, fie de la camorra care înseamnă ceartă cu bătaie.
În fine, adevărata structurare a acestei temute organizaţii criminale s-a făcut în sec. 19. Membrii Camorrei erau organizaţi după o ierarhie precis codificată: baza ei regrupa mici hoţi şi borfaşi, în schimb vârful Camorrei era constituit din mai multe grade din care cel mai important era cel de camorrist. Societatea practica contrabanda, şantajul, corupţia, furtul şi crima, teroriza şi jefuia ţara. La origine, ca şi Garduna spaniolă, era o organizaţie fraternală de prizonieri.
Sub domnia lui Ferdinand I de Bourbon, se afla sub protecţia poliţiei oculte şi s-a dezvoltat serios în timpul unificării Italiei între 1799-1815.
