Au existat cu adevărat giganţi pe planeta noastră? Cinci continente mărturisesc... Sunt urme peste tot. Fie că este vorba de Biblie sau de cele mai vechi texte din istoria omenirii, se menţionează faptul că giganţii aveau forţă nemăsurată, aflându-se în conflicte permanente cu oamenii. Dincolo de mit, sunt ei oare doar fructul credinţelor noastre sau au existat real?
Gigantismul este un fapt ştiinţific constatat în diferite perioade biologice. Nu avem decât să ne amintim de gigantismul vegetal din epoca primară sau din cea secundară, ca să nu mai vorbim de mărimile incredibile ale dinozaurilor care au populat Terra timp de milioane de ani. Dar în Terţiar, aceştia au dispărut, din motive încă neelucidate. Prin urmare, este stupid de a considera că în negura timpului au existat şi oameni gigantici? Oamenii de ştiinţă par să fi găsit nişte oseminte umane uriaşe care par să acrediteze această ipoteză.
Probe tangibile
Antropologistul german Larson Kohl a descoperit în 1936, pe malul lacului Elyasi, în Africa de Sud, oseminte umane gigantice. Paleontologiştii şi antropologiştii germani Gustav von Konigswald şi Frank Weidenreich (1873-1948) au găsit, între 1937 şi 1941, în farmacii chinezeşti de pe continent sau din Hong Kong, mai multe oseminte umane de o mărime surprinzătoare. În 1944, profesorul Weidenreich a făcut o expunere privind aceste resturi gigantice, în prezenţa American Ethnological Society.
Doctorul Rex Gilroy, un arheolog australian, director al Mount York Natural History Museum, a descoperit la Mount Victoria amprente fosile de picioare de giganţi ai căror autenticitate nu poate fi contestată. În plus, trei resturi de maxilare umane gigantice au fost găsite în Africa de Sud, Java şi China de Sud. Aceste fragmente de schelete gigantice ridică numeroase semne de întrebare.
Doctorul Burkhalter, de la societatea franceză de preistorie, a scris în 1950 în revista muzeului din Beytouth că existenţa giganticilor în perioada acheuleană (stadiu din paleoliticul vechi care a coincis cu majoritatea parte a perioadei glaciare) este un fapt ştiinţific stabilit. În timpul săpăturilor în Caucaz, în 1964, s-au găsit într-o grotă din Alguetca, în apropiere de Mangliss schelete de oameni măsurând 2,8 m – 3 m. Cercetătorii au găsit elemente importante care par să confirme existenţa giganticilor pe Terra într-o epocă foarte îndepărtată. Textele mitologice fac des referire la acest lucru. Gigantismul uman este însă cu greu admis în mediile ştiinţifice, deoarece schema darwiniană şi cea a antropologiştilor nu admite giganţii în rândul omenirii. Dar ei au existat… Trebuie să ne îndreptăm atenţia spre vechile texte.
Giganţii din Biblie
Biblia constituie o sursă de primă importanţă atunci când vrem să studiem istoria giganţilor. În ea găsim numeroase informaţii precise şi concrete care nu pretind să demonstreze ceva. Menţiunile oamenilor înalţi se prezintă cu titlul de fapt şi nu pare să aibă o importanţă specială. Mai ales, pasajele privitoare la giganţi (Geneza, Iosif, Samuel, Cronicele, Cartea lui Iov, Apocalipsa) prezintă toate caracteristicile autenticităţii istorice.
Geneza (VI, 1-4) aduce elementele cele mai importante: „şi s-a ajuns ca oamenii să înceapă a se înmulţi şi ca fiicele lor să nască. Când fiii lui Dumnezeu au văzut că fiicele oamenilor erau frumoase au luat de soţii pe cele pe care le-au ales (…). Si erau giganţi pe Terra în acel timp şi, ca urmare, când fiii lui Dumnezeu s-au unit cu fiicele oamenilor şi au avut copii, aceşti copii au devenit oameni puternici care au fost eroii celebri ai antichităţii!!”
În Numerele (XIII, 33) stă scris: „şi acolo au văzut giganţi, fiii lui Anak, care au venit giganţi, şi în ochii noştri, eram în faţa lor ca lăcustele. Trebuie să constatăm că oamenii nu s-au putut niciodată înţelege cu giganţii”. Biblia ne povesteşte ecoul luptelor pentru putere sau cucerirea de noi teritorii: „şi le-au luat toate oraşele lor, căci a rămas doar Og, fiii giganţilor”. Regele Og avea peste 4 metri!! În Josuah (XVIII, 15), patriarhul spune copiilor lui Iosif: „Dacă sunteţi un mare popor, duceţi-vă în ţara pădurilor şi creaţi-vă un regat pe pământurile giganţilor pentru că muntele Efarim este prea mic pentru voi.”
Putem găsi de asemenea numeroase menţiuni despre giganţi în Cronicile lui Samuel unde aceşti oameni gigantici sunt numiţi: Sippai, Lahmi sau chiar celebrul gigant filistin Goliath (3 m) doborât de David. Evreii, invadatorii Palestinei, s-au confruntat deci cu armate de oameni de mărimea lor dar comandate de regi giganţi. Grecii, egiptenii şi mesopotamienii au declarat că la origine, au fost civilizaţi de zei giganţi. Mormintele giganţilor, văile giganţilor, munţii giganţilor se găsesc aproape peste tot pe suprafaţa planetei noastre.
Chiar dacă se poate presupune că, cuvântul gigant a fost atribuit acestor locuri foarte tardiv, acest fapt demonstrează în acelaşi timp că aproape peste tot, tradiţia existenţei giganţilor a existat.
Mărturisirile greceşti
Grecii ne-au lăsat un important patrimoniu de texte mitologice în care se dezvoltă o cosmogonie complexă. Poveştile lor sunt preţioase. Platon, atunci când ne vorbeşte despre Atlantida, nu afirmă în nici un moment că crede în aşa ceva. El se mulţumeşte de a ne povesti ceea ce a spus un preot egiptean lui Solon.
Această obiectivitate este de importanţă capitală pentru studiul existenţei giganţilor. Grecii păreau să fi auzit vorbindu-se de perioada decadentă a zeilor. Ei raportează istorii complexe cu bătălii teribile între zei şi giganţi, titani şi ciclopi. Astfel, la revenirea lor de la Troia, zeii au decis ca Hercule să-i ajute de a se bate contra giganţilor căci numai un muritor putea să-i învingă.
Giganţii se născuseră pe Terra din sângele lui Uranos. Cel mai celebru era Ante, invulnerabil atât timp cât rămânea în contact cu mama sa, Terra.
Nu putea fi ucis decât dacă era ridicat, ceea ce Hercule a realizat cu uşurinţă. Ceea ce trebuie reţinut din această mitologie bogată şi complexă este faptul că oamenii au participat la ultimele lupte contra giganţilor şi zeilor, cum de altfel toltecii au raportat la rândul lor. Să mai spunem că distincţia pe care o făceau grecii între zei şi giganţi nu era foarte clară. Zeii nu sunt de fapt giganţi pe care oamenii îi cred binefăcători? Astfel Prometeu i-a învaţat să folosească focul în timp ce ciclopii să fie metalurgi.
Conform povestirilor greceşti, Terra a cunoscut diverse perioade, terminate fiecare prin mari catastrofe. Au existat giganţi, uneori buni ca Hercule sau Prometeu consideraţi ca civilizatori, iniţiatori. Din fericire, se pare că giganţii s-au exterminat între ei şi ultimii au fost ucişi de oameni.
Atunci când 5 continente mărturisesc
Istoria Egiptului reprezintă probabil enigma cea mai greu de rezolvat din istoria omenirii. Civilizaţia egipteană pare să fi ieşit din neant, fără nicio rezolvare ulterioară. Dimpotrivă, istoria egipteană ne apare ca o lentă decadenţă. Întotdeauna, chiar egiptenii au privit înapoi şi consideră prima lor dinastie ca marea perioadă de unde au venit toate cunoştinţele lor. Atunci, găsim menţiunea giganţilor.
Herodot vorbeşte de un gigant Hercule care ar fi fost unul dintre primii regi-zei din Egipt şi care nu avea nimic de-a face cu grecul Hercule. Anumite texte egiptene afirmă că giganţii se aflau în război cu oamenii şi că uneori puteau lua forme de animale. În numeroase mituri, giganţii se refugiau pe înălţimi în timpul inundaţiilor şi reveneau în câmpii în perioadele calme. Nu putem oare presupune că faraonul, imitatorul vechilor zei giganţi, făcea la fel şi că atunci când nu avea munţi în jurul său, a construit unul, adică o piramidă?
Tailandezii vechi pretindeau că oamenii din primele timpuri erau de o mărime colosală. Nordicii credeau că primele fiinţe ale creaţiei erau mari ca munţii. Patria giganţilor săi a fost situată în mitica Thule. Thor, zeul tunetului, fiul mai mic al lui Odin şi al Terrei, poseda un ciocan, numit Mjollnir care nu rata niciodată lovitura sa.
Cu această armă redutabilă, el petrecea o mare parte din timpul său în a se lupta cu giganţii. Mjollnir i-a permis de a se apăra de giganţi. Într-o zi, un gigant l-a ascuns şi a jurat că i-l v-a da cu singura condiţie de a i se permite să se căsătorească cu zeiţa Freya. Thor şi Loki, zeul Răului şi al Sireteniei, au luat atunci aparenţa zeiţei şi a servitoarei acesteia. În timpul ceremoniei nunţii, Thor şi-a dezvăluit deghizarea şi i-a masacrat pe toţi giganţii.
Mitologia nordică pune foarte adesea în scenă giganţi care apar drept duşmanii zeiilor şi care par să fi avut probleme în a-şi fi găsit soţii. În Epopeea lui Gilgamesh întâlnim de asemenea fiinţe de mare mărime. Si miturile eschimoşilor vorbesc despre ei: „În acele timpuri erau giganţi pe Terra.” Mai aproape de noi, cronicarii spanioli din timpul cuceririi Perului ne-au lăsat mărturisiri capitale. Dominicanul Reginaldo de Lizzaraga, care a trăit în Peru între anii 1555 – 1599 şi a scris „Descripcion y plobacion de las Indias”, raportează un mit în care se povesteşte despre fiinţe de o statură incredibilă. Cieza de Leon raportează istoria unei invazii a ginganţilor a indigenilor din Santa Elena (actualul Ecudor): „De pe mare au sosit vase de balsa şi de paie la fel de mari ca vasele oamenilor, atât de imense încât un om obişnuit de statură relativ înaltă le atingea înalţimea genunchilor lor (…). Cum ei nu aveau femei şi cum indigenele nu-i doreau din cauza mărimilor lor, ei au practicat sodomia între ei, fără jenă şi teamă de Dumnezeu… Indigenii afirmă că Dumnezeu le-a acordat o pedeapsă apropiată de enormitatea crimei lor. Atunci când ei erau împreună, dedându-se la practici homosexuale, un teribil foc a coborât din cer cu un zgomot enorm, şi a apărut un înger splendid, cu o sabie ascuţită şi strălucitoare. Dintr-o singură lovitură, el i-a ucis pe toţi şi focul i-a ars.”
Încă o dată găsim nimicirea giganţilor printr-o intervenţie datorită condiţiei lor responsabile. Se remarcă faptul că şi Platon explica de asemenea catastrofa Atlantidei prin cauze morale. Oamenii devenind perverşi, zeii s-au înfuriat şi au eliminat creaţia lor: „Ei au căzut în indecenţă, au devenit leneşi şi zeul zeilor, Zeus, care domneşte prin legi, a înţeles ce dispoziţii mizerabile căpătase această rasă, de un caracter primitiv. El a vrut să le aplice o pedeapsă în scopul de a-i face să reflecteze şi să-i aducă la mai multă moderaţie.”
Urmărind acest raţionament, trebuie oare să vedem în giganţii menţionaţi în textul biblic sau în alte povestiri mitologice, pe descendenţii sau supravieţuitorii îndepărtatei civilizaţii atlante? În ceea ce priveşte Peru, misionarul iezuit Pedro Lozano vorbea de „giganţi cu faţă de câini şi ţuguiate” întâlniţi în apropiere de Cuzco. Antonio Pigafetta, istoricul călătoriei lui Magellan în jurul lumii, a dat o descriere a unui popor gigantic pe care declara că l-a văzut cu propii lui ochi în Patagonia: „Într-o zi în care ne aşteptam cel mai puţin, un bărbat de o statură gigantică s-a prezentat la noi… Era atât de mare încât capetele noastre ajungeau la brâu.”
Indigenii din grupul Malekula care locuiesc insulele de la sud – est de Noua – Guinee continuă să ridice megaliţi enormi sculptând aceste pietre în forme umane. Aceşti monoliţi sunt tăiaiţi în scopul de a le reprezenta strămoşii. Deci, la origine, aceşti strămoşi erau giganţi. Majoritatea miturilor evocă oameni foarte înalţi de statură, adesea lipsiţi de morală şi care au fost anihilaţi de creatorii lor. Concordanţele între povestiri sunt prea asemănătoare pentru a fi considerate nişte simple coincidenţe. Toate aceste texte ne trimit la o istorie comună. De ce majoritatea omenirii ar fi descris fiinţe în carne şi oase de o mărime gigantică dacă nu ar fi existat?
O civilizaţie originală populată de giganţi?
Existenţa giganţilor ridică nenumărate întrebări privind istoria anterioritatea şi civilizaţia lor. De fapt, trebuie văzut în texte menţionarea unui fapt izolat extraordinar? Sau, din contră, giganţii descrişi nu sunt decât rarii descendenţi, vestigii vii într-un fel, ale unei civilizaţii antice îndepărtate şi deja dispărută în timpul scrierii textelor vechi? Necunoscută fireşte…
Biblia nu dă un tablou surprinzător al unei civilizaţii primitive: omenirea a început printr-o rasă gigantică extrem de dezvoltată intelectual, artistic şi fizic (aceşti giganţi originali au avut puteri asupra păsărilor şi animalelor). Datorită proastei lor conduite, Dumnezeu i-a exterminat şi i-a înlocuit prin oamenii actuali. Se descrie o civilizaţie mondială foarte veche însă nu se dă nicio indicaţie privind ţara primilor giganţi civilizaţi: „unde sunt şefii naţiunilor, cei care stăpânesc animalele Pământului, cei care se joacă cu păsările cerului, care adună bani şi aur în care oamenii îşi pun încrederea, şi ale căror posesii nu au limite, cei care lucrează banul cu atâta grijă încât operele lor sunt impenetrabile? Au dispărut, coborând în Hades (n. red.- Infern) şi alţii le-au luat locul; din tinereţe am văzut lumina care se afla pe Terra; dar calea ştiinţei nu au cunoscut-o, nu i-au descoperit potecile (…).
Israel cât de mare este locuinţa lui Dumnezeu, şi cât de întins este locul domeniului său, mare şi fără sfârşit crescut fără măsură! Acolo s-au cunoscut giganţii faimoşi din origini, la înalţimea staturii şi cunoscând războiul. Nu pe ei i-a ales Dumnezeu, nu le-a arătat calea ştiinţei. De asemenea au pierit din lipsa lor de prudenţă, au pierit din nebunia lor.” Giganţii din Biblie şi tradiţii sunt oare descendenţii acestei rase gigantice primitive, eliminată, conform tradiţiei, de furia lui Dumnezeu datorită infamiei lor?
Mărturiile raportate de tradiţiile toltece din Mexic aduc o confirmare neaşteptată elementelor prezentate de textele biblice. Toltecii sunt încă puţini cunoscuţi în zilele noastre. Au fost raportate doar câteva evenimente de cronicarii epocii cuceririi spaniole. Istoria toltecilor scrisă de Ixtlilxochitl, divizează istoria lumii în mai multe perioade numite „Sori”: a doua epocă – Soarele Terrei – a văzut lumea populată de giganţi, quinametzinii, care au dispărut aproape în întregime deoarece cutremurele de pământ au distrus Terra. Soarele Vântului a fost a treia epocă şi olmecii şi xicalancaii, rasele umane, au trăit pe Terra. Ele au ucis giganţii care supravieţuiseră, fondând Chuchula şi mergând până la Tabasco.
Ca şi în Biblie, toltecii spun că la început, o civilizaţie populată de giganţi pare să fie dominat Terra, însă ea ar fi fost distrusă de un cataclism major. Giganţii care au supravieţuit au fost apoi masacraţi de oameni. Au rămas însă povestiri mitologice ca dovadă a existenţei lor şi a lumii magnifice care a pierit.
Giganţii se regăsesc în miturile de pe cinci continente. Este oare posibil, prin prezenţa mărturisirilor şi a urmărilor să presupunem că odinioară, în negura timpului Terra a cunoscut o civilizaţie de giganţi necunoscută nouă? Trebuie să vedem o amintire ancestrală împarţită de ansamblul civilizaţiilor pământene? Cine erau zeii care au făcut să regrete apoi creaţia lor, eliminând giganţii şi înlocuindu-i cu oamenii din care facem parte noi?
Momentele distrugerii giganţilor corespunde potopului lui Noe sau distrugerii despre care ne vorbeşte Platon? Există o istorie necunoscută a omenirii, o istorie care rămâne de descoperit. Dar indiciile din vechile texte sunt neclare şi puţine, uneori de neînţeles…
